Cazinoul din Mamaia este unul dintre cele mai reprezentative complexe istorice de pe litoralul românesc. Situat în inima stațiunii Mamaia, la nord de Constanța, a fost timp de decenii centrul vieții mondene al stațiunii balneare: loc de jocuri de noroc, muzică, întâlniri elegante și plimbări pe malul mării.

Astăzi, complexul, recunoscut ca monument istoric în Registrul național al monumentelor (cod LMI CT-II-a-B-21001), face parte din patrimoniul imobiliar al Progetto2000Romania, care îi susține recuperarea și valorificarea.

1905 – Primul pavilion balnear

La începutul secolului al XX-lea, Mamaia era încă o zonă în curs de dezvoltare. În 1905, Primăria Constanța construiește aici primul pavilion din lemn destinat plajei, cu funcțiuni de serviciu pentru înotători: un semnal clar al dorinței de a transforma zona într-o adevărată stațiune balneară.

Anii ’30 – Proiectul noului Cazinou

În anii ’30, administrația orașului decide înlocuirea vechiului pavilion cu un complex modern, în concordanță cu noile ambiții turistice ale litoralului. Proiectul este încredințat arhitectului Victor G. Stephănescu, una dintre figurile de prim rang ale epocii, care concepe o clădire în stil neoromânesc cu influențe art déco, caracterizată prin volume orizontale, turn panoramic și terase mari cu vedere la mare.

Finanțarea este asigurată de oamenii de afaceri constănțeni Jacob Aristide și Gheorghe Timiraș, care obțin de la Primărie o concesiune de șase ani pentru exploatarea jocurilor de noroc (începând cu 1 aprilie 1939).

15 august 1935 – Inaugurarea regală

La 15 august 1935, Cazinoul din Mamaia este inaugurat oficial în prezența regelui Carol al II-lea. Încă de la început, complexul este gândit ca mult mai mult decât o simplă sală de jocuri:

• un pavilion central cu restaurant elegant,

• corpuri laterale cu cabine de plajă,

• o pasarelă pietonală care se întinde în Marea Neagră,

• la capătul acesteia, singurul bar maritim din Europa acelor ani – o structură suspendată deasupra apei, accesibilă pe jos.

Cazinoul devine rapid unul dintre simbolurile turismului balnear românesc, frecventat de elite, personalități culturale și turiști din toată țara.

1944–1958 – Clubul Armatei Roșii

După Al Doilea Război Mondial și intrarea Armatei Roșii în România, Cazinoul din Mamaia este transformat în club al Armatei Roșii (1944–1958). În acești ani, clădirea își schimbă destinația, pierzând parțial vocația mondenă inițială, dar rămâne un spațiu-cheie în geografia politică și militară a perioadei postbelice.

Epoca comunistă – Turism de masă și transformări

Odată cu instaurarea deplină a regimului comunist, complexul este integrat în sistemul turismului de masă de la Marea Neagră. Mamaia este extinsă cu noi hoteluri și infrastructură; Cazinoul continuă să fie folosit, dar într-o cheie tot mai funcțională și mai puțin rafinată.

După 1989 – Privatizare, abandon, vandalizare

Tranziția post-comunistă aduce privatizări complicate și lipsă de investiții. Ca multe alte clădiri turistice din epoca socialistă, și Cazinoul din Mamaia traversează o perioadă dificilă:

• schimbări succesive de administrare,

• perioade de abandon total,

• episoade de vandalism,

• utilizări fragmentate ale spațiilor (discotecă, sală de jocuri, mici localuri sezoniere).

Secolul XXI – Recuperare și viață nouă

În ultimii ani a fost inițiat un amplu proces de recuperare arhitecturală și funcțională. Complexul a fost restaurat și transformat într-o structură hotelieră (aproximativ 85 de camere), păstrând volumetria principală și câteva elemente caracteristice, precum turnul și terasele.

În acest context se înscrie proprietatea Progetto2000Romania, care își propune să îmbine utilizarea contemporană a imobilului cu protejarea identității sale istorice.

​

„Ne vedem la Progresul” – Amintiri despre un cinematograf în inima Constanței

​

Timp de decenii, la Constanța, a spune „Ne vedem la Progresul” era aproape echivalent cu „ne vedem în centru”.

Clădirea de pe strada Ștefan cel Mare nr. 33 nu era doar un cinematograf: era un ritual colectiv, un punct de întâlnire, o bucată din viața de zi cu zi.

Cei care l-au cunoscut în copilărie își amintesc încă intrarea îngustă, casa de bilete cu geamul puțin opac, zgomotul monedelor care alunecau pe sub fanta metalică, biletul subțire de hârtie trecut din mână în mână. Afară, pe trotuar, cozi ordonate: familii întregi duminica după-amiază, grupuri de elevi seara, cupluri care se prefăceau că aued acolo „întâmplător”.

Odată trecut pragul, te întâmpina un miros inconfundabil: lemn, praf, țesături uzate, puțină umezeală și promisiunea de a schimba lumea pentru două ore. Scaunele, solide, cu spătar de lemn și perne tocite, parcă vorbeau despre toate poveștile care trecuseră pe acolo: aplauze, hohote de râs, suspine, câte un fluierat când proiectorul se bloca.

Sala era compactă, intimă, dar părea uriașă în ochii copiilor. În față orchestra, în spate balconul ridicat – acea treime posterioară care dădea iluzia unui „loje” de teatru adevărat. Băieții ambițioși voiau să stea sus: era locul ideal să chicotească, să comenteze filmul în șoaptă, poate să atingă mâna cuiva în întuneric.

Pe marele ecran al Cinematografului Progresul au trecut lumi întregi.

Filme românești de studio, comedii populare care umpleau sala de râsete, aventuri care țineau pe toată lumea cu sufletul la gură. Filmele indiene, cu melodii sfâșietoare și dansuri nesfârșite, făceau să viseze o lume îndepărtată.

Din când în când sosea și câte o producție occidentală mult așteptată: vestea circula între prieteni, colegi, vecini, și în fața cinematografului se forma o coadă care părea fără sfârșit.

Proiecțiile de weekend erau un mic eveniment. Oamenii veneau din timp, comentau filmul anterior, schimbau păreri despre actori și povești. Unii își mai aminteau vechiul nume „Regina Maria”, ca un ecou îndepărtat din vremurile când sala găzduia spectacole de teatru și seri importante. Pentru cei mai tineri era pur și simplu „Progresul”, cinematograful unde mergeai „să vezi ce rulează diseară”.

După 1989, lumea din afară se schimba rapid: casete video, televiziune prin cablu, noi centre comerciale, alte moduri de a-ți petrece timpul. Progresul rezista, puțin încăpățânat, puțin obosit. Cozile se scurtau, fotoliile rămâneau goale, câte un bec ars nu mai era înlocuit. La un moment dat, chiar și numele s-a schimbat: Majestic. Dar pentru mulți locuitori ai cartierului rămânea tot „vechiul Progresul”.

Apoi, într-o zi, totul s-a oprit. Niciun program nou afișat pe panou, niciun orar de proiecții, niciun murmur înainte să se stingă luminile. Ușile cinematografului s-au închis și, încet-încet, clădirea s-a transformat: rafturi în locul fotoliilor, firme comerciale în locul afișelor de filme, neoane în locul fasciculului subțire al proiectorului.

Și totuși, dacă treci azi pe lângă fostul Cinema Progresul, strada Ștefan cel Mare nr. 33, ceva din acea memorie mai e acolo.

În proporțiile fațadei, în colțurile interioare, în câte un fragment de zidărie care rezistă sub finisajele moderne. Și mai ales în privirile celor care au crescut cu el: e suficient să spui „Progresul” ca cineva să zâmbească și să zică „Ah, da… acolo am văzut primul meu film”.

​

A povesti istoria acestei clădiri înseamnă a povesti și istoria Constanței în secolul XX:

• orașul care descoperă cinematograful ca minune tehnică,

• epoca în care sălile erau locuri de comunitate,

• vremea în care clădirile erau transformate, redenumite, adaptate noilor sisteme economice.

 

Astăzi, fostul Cinema Progresul nu mai proiectează pelicule. Dar rămâne un fragment viu de memorie urbană: o invitație să ne amintim cum mergeam la cinema „când centrul era cinematograful” și cum spațiile orașului continuă să se schimbe, purtând în ele toate poveștile care au trecut prin ele.